Un măgar nerod şi care cu vre-o câţiva ani în urmă
Vieţuise lângă turmă,
Când era silit să care, pe spinare,
Mii şi sute de samare,
Nu ştiu cum, prin ce-ntâmplare,
A ajuns, la coamă tuns,
Cu pomadă parfumată pururi uns;
A ajuns, în scurt, bogat,
Invitat prin mari saloane, de boeri şi de cucoane.
Şi , de necrezut, dar totuşi, lucru foarte-adevărat,
Dar măgarul, indispus, îi privea pe toţi de sus,
Cutând mereu s-arate, cu-ndrăsneli fără pereche,
Că-i boer de viţă veche,
Deşi gesturile-i toate, întotdeauna de prost gust,
Spunea lumii, pe de rost,
Ce fel de boer anume, era el şi cine-a fost.
Într-o zi însă, măgarul îngâmfat şi crai de ghindă
S-a-ntâlnit şi c-o oglindă, iar oglinda, îndrăzneaţă,
Numai drept ştiind să spună, cică i-ar fi zis în faţă:
– Ifosul îţi e-n zadar;
Că , oricât de mult te-ai crede
Şi ţi-ai pune pe veşminte aur şi mărgăritar,
Cin’ te-aude şi te vede,
Altceva nu poate crede, că poţi fi decât măgar;
– Eu, măgar? – răcni măgarul, năpustindu-i-se-n graf
Şi c-o singură copită, el făcu oglinda praf.
– Ah, a suspinat oglinda, trecând dincolo de viaţă:
Adevărul, întotdeauna doare, când e spus în faţă,
Şi, oricât te ştii pe lume ne-ntinat ca albii nuferi,
Omule, când faci ca mine, pregăteşte-te să suferi.
Vasile Militaru
