Un bătrânel plăpând locuia împreună cu fiul său, cu nora și cu nepotul. Mâinile sale îi tremurau, vederea îi era încețoșată, iar mersul clătinat.
Toată familia mânca de obicei împreună. Dar, bunicul mânca foarte greu din cauza mâinilor tremurânde și a vederii slabe. Mazărea se rostogolea din lingură pe podea, iar când apuca paharul, laptele se împrăștia pe masă.
Atunci fiul și nora sa au pus o masă în colțul camerei unde bunicul putea mânca singur, în timp ce familia se bucura de bucatele de pe masă.
De când bunicul spărsese o farfurie, mâncarea îi era servită într-un castron de lemn. Uneori puteai vedea în ochii bătrânului câte o lacrimă. Singurele cuvinte care îi erau adresate erau scurte avertizări atunci când scăpa furculița sau scăpa mâncarea. Nepoțelul de 4 ani privea totul în tăcere.
Într-o seară, înainte de cină, tatăl a observat că băiețelul său se joacă cu niște bucâți de lemn pe care le zgâria. Cu blândețe a întrebat copilul:
– Ce construiești tu acolo, micuțul meu?
– Ei, fac un vas mic pentru tine și mama ca să mâncați atunci când am să cresc! a răspuns copilul, după care s-a întors la munca sa.
