Se spune că înainte de a-ți alege facultatea pe care să o urmezi trebuie să te gândești foarte bine la ceea ce îți place să faci pentru ca munca pe care o vei face toată viața să nu fie o povară, ci o plăcere!
Personal, „am luat de bună” această idee și pot să spun că într-adevăr, nu regret această decizie.
Ce îmi place să fac? Întotdeauna mi s-a părut interesant să cunosc oamenii, cu toate trăirile omenești posibile. Cred că astfel de experiențe îmi lărgesc orizontul gândirii despre viață și mă ajută să privesc lumea din jurul meu cu alți ochi. Dar ce să mai spun despre dorința de a călători? Ei bine, dacă vrei să mă pedepsești destul de aspru, trebuie să mă închizi într-o cameră singură.
Meseria de jurnalist îmi oferă toate aceste plăceri necesare, așa cum le consider, pe lângă momente la care imaginația mea nu a ajuns, ci doar realitatea mi le-a oferit.
Așadar, o să vă povestesc și vouă câteva clipe în care totul s-a oprit preț de câteva secunde pentru mine.
Tocmai ajunsesem în Moldova pentru a doua oară, cred. De data aceasta însă gândurile îmi erau îndreptate către munca de teren pe care o aveam de îndeplinit. Am ajuns la ruinele unei case arse. Era doar casa care servise ca adăpost celor 5 suflete: mama și cei patru micuți ai ei. Acum erau cazați pentru o scurtă perioadă de timp într-un grajd gata să de prăbușească.
În timp ce mama povestea momentul incendiului, micuții mă priveau ca și când în fața lor se afla cel mai frumos lucru pe care l-au văzut vreodată, iar mânuțele lor atingeau timid, dar cu dorință agenda pe care o aveam în mână.
La un moment dat, când am rămas singură ce ei, cel mai mic – Petru care avea 4 anișori și care până atunci nu scosese o vorbă- mi-a spus ceva foarte încâlcit. Am înțeles ceva, dar l-am mai întrebat încă o dată pentru a mă asigura că ce am auzit chiar este ceea ce el mi-a spus. A doua oară mi-a răspuns mai clar, iar lucrul pe care îl bănuiam a fost certificat! Ceea ce mi-a spus a fost: „Vreau să merg cu tine acasa”!
Aceste vorbe au oprit în loc totul pentru câteva secunde pentru mine. Nu mai conta nimic, tot ce făcusem sau ce trebuie să mai fac la reportaj era în ceață. Mă întrebam ce anume l-a făcut pe micuț să își dorească și chiar să îmi spună asta! Încă mă mai întreb acest lucru, chiar dacă am apucat totuși firul unor presupuneri nepricepute.
Îți dai seama că ai putea să găsești atâtea cauze pentru care ar fi putut să-ți spună asta, dar foarte probabil niciodată nu o vei ghici pe cea corectă. Cred că dacă eram în locul tău l-aș fi luat în brațe.